Păcatele Înaintașilor
Cu mult timp în urmă, oamenii au avut de făcut o alegere — au ales greșit
--
Sara s-a trezit cu un zbucium, deschizând din reflex ochii larg. Un impuls greu de suprimat chiar dacă nimeni nu mai avea vedere în ziua de azi.
Bâjbâind cu mâini tremurânde după șalul ei subțiat de trecerea timpului, se îmbracă într-o liniște absolută, astfel încât să nu-i trezească pe frățiorii ei care încă se bucură de un somn odihnitor în patul alăturat. Chiar dacă nu i-a văzut niciodată, Sara le-a atribuit încă de la început câte o culoare. Roșu, pentru temperamentala Eritrea, mai plină de personalitate la cei patru ani ai săi decât un om mare. Albastru, pentru micuțul Jon, un băiețel de trei ani greu încercat de boli și căruia nu părea să îi fie niciodată suficient de cald, în ciuda eforturilor ei permanente. Și portocaliu, pentru Mya, mezina familiei, dar cea mai afectuoasă dintre cei trei. Atunci când lucrurile deveneau copleșitoare, Sara își petrecea nopțile legănând-o fără oprire. Și nu pentru că cea mică ar fi fost greu de stăpânit, din contră. Simpla ei prezență făcea ca inima Sarei să fie ceva mai ușoară, de parcă ar fi fost învăluită într-o lumină caldă.
Cu o mână strânsă în jurul medalionului în formă de inimă de la gât, fata iese pe ușă, resemnându-se cu gândul unei alte nopți neliniștite. Viața nu a fost niciodată ușoară. Pentru toți cei care au venit după cataclismul care a decimat umanitatea cu 500 de ani în urmă, dar mai ales pentru copiii Erikson, care și-au pierdut ambii părinți atunci când o furtună teribilă a lovit așezarea lor cu doi ani în urmă. În ciuda vârstei de numai 12 ani, Sara s-a văzut peste noapte stâlpul casei, responsabilă de viețile a trei sugari. Nu i-a văzut niciodată ca pe o povară, erau sânge din sângele ei, puri și fără vină, însă ce mai visa la o vreme când nu va mai duce singură toate greutățile, când va putea să-și dea frâu liber sentimentelor, să plângă în voie fără a fi nevoită să părăsească bordeiul familiei și să se refugieze în pădurea alăturată. Nu se îndepărta niciodată prea mult, desigur, doar suficient cât să se poată descarca și să o poate lua de la capăt ziua următoare.
Cu o briză ușoară drept companie, fata pășește cu atenție pe cărarea bătătorită care avea să o ducă la adăpostul ei. Sarei i-a plăcut întotdeauna să-și petreacă…
